Turcia de la aspirații pro-europene la Noul Califat Islamic

Turcia de la aspirații pro-europene la Noul Califat Islamic
Turcia de la aspirații pro-europene la Noul Califat Islamic

Proclamată stat suveran, succesor al Imperiului Otoman, prin Tratatul de la Lausanne [1] (24 iulie 1923) și înființată la 29 octombrie 1923 ca republică constituțională, laică, democratică, Turcia s-a rupt definitiv și irevocabil de trecutul său imperialist otoman, aspirând să se alinieze țărilor occidentale civilizate și dezvoltate.

Artizanul aceastei tranziții neașteptat de bruște a fost Mustafa Kemal, fondatorul republicii turce, supranumit și Atatürk („tatăl turcilor”), ofițer de armată devenit întâiul preşedinte al noului stat (1923-1938).

Apărător al independenţei și intregrității teritoriale a ţării, iniţiator al mişcării naţionale de rezistenţă din Anatolia şi Tracia Răsăriteană, susținător al politicii de apropiere a noului stat turc de puterile occidentale, președintele Mustafa Kemal a introdus reforme economice, politice, juridice și religioase care au dus la modernizarea și consolidarea identității europene a Republicii Turcia.

Kemalismul bazat pe şase principii (republicanism, populism, laicism, reformism, naţionalism şi etatism), adoptat în 1932 de Partidul Republican al Poporului (Cumhuriyet Halk Partisi – CHP) condus de Mustafa Kemal și consolidat la nivel constituţional în 1937, a devenit ideologia noului stat turc, care a guvernat tranziția de la  imperialismul otoman la noua republică și, ulterior, a dăinuit și după dispariția fizică a lui Atatürk.[2]

Ideologia kemalistă a guvernat atât scena politică internă, dar și acțiunile externe ale statului turc.

În context, pe plan intern, orice abatere politică de la regulile stricte ale kemalismului, interpretată de armata cu rol tutelar autoasumat ca ameninţare la adresa securităţii statului, a oferit acesteia prilej de intervenție, lucru ce a avut drept consecinţă imposibilitatea dezvoltării unui mediu competitiv la nivel politic între partidele cu orientări diferite.[3]

Concomitent, pe plan extern, Turcia s-a apropiat de statele europene şi de SUA și și-a aliniat politica intereselor acestora, promovându-le inclusiv strategiile în Orientul Mijlociu, din dorinţa de a fi parte a ligii naţiunilor moderne, dar şi din teama față de eventualele interferenţe nedorite ale marilor puteri în afacerile sale interne.

Partidul Republican al Poporului (CHP) fondat de  Atatürk și kemalismul au dominat, însă, scena politică până la începutul anilor 2000. Odată cu înființarea, în 2001, a Partidului Justiţiei şi Dezvoltării (Adalet ve Kalkınma Partisi – AKP), CHP avea să cunoască un important rival, ce avea să îl provoace și să îl învingă în alegeri și să pună sub semnul întrebării chiar unele dintre principiile ideologiei ce guvernaseră până în acel moment societatea turcă.

Neo-otomanismul în Turcia contemporană

Ascensiunea nou-formatului partid AKP pe scena politică turcă a fost determinată de mai mulți factori. Alternativa politică oferită maselor de acesta în anul 2002 a fost convingătoare, determinând rezultatul favorabil în alegeri. Ideologia AKP a atras foarte mulți simpatizanți din rândul maselor conservatoare și practicant musulmane din Anatolia, iar anii de prosperitate ce au urmat pe plan intern, îmbunătățirea relațiilor cu Uniunea Europeană și cu statele vecine, imaginea de partener de încredere pe care a căpătat-o Turcia pe plan extern, i-au consolidat poziția. În același timp, carisma și puterea fondatorului și liderului AKP, Recep Tayyıp Erdoğan, l-au propulsat în funcția de prim-ministru (2003-2014) și, ulterior, de președinte al Turciei (2014-prezent).

Partidului Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) se prezintă ca partid de centru-dreapta, moderat, conservator, pro-occidental, fără orientare religioasă, susținător al economiei liberale şi al aderării Turciei la Uniunea Europeană. Cu toate acestea, unele dintre acţiunile sale au generat confuzie. De exemplu, deși declarativ este un partid fără orientare religioasă, AKP a avut o serie de inițiative care îi trădează unele orientări islamist-moderate[4].

În context, începând cu anul 2002, odată cu venirea la putere a Partidului Justiţiei şi Dezvoltării (AKP), unele din principiile ideologiei kemaliste au început să piardă teren și să fie reinterpretate.

Ideologia adoptată de Recep Tayyıp Erdoğan și de partidul său, în forma exprimată de Ahmet Davutoğlu, ministru de externe (2009-2014) și prim-ministru (2014-2016), este asociată adesea, în pofida argumentelor emitentului, neo-otomanismului[5],[6].

În sens larg, neo-otomanismul (Yeni Osmanlıcılık) este o ideologie politică turcă care promovează un angajament politic sporit al Turciei moderne față de regiunile aflate în trecut sub controlul Imperiului Otoman.

Articulat prima dată în anii ’90 de către intelectuali liberali seculari, alături de prim-ministrul din acea perioadă, Turgut Özal, neo-otomanismul dorea să găsească surse pentru apariția pluralismului și deschiderea vieții sociale și politice din Turcia. Pe plan intern, acesta răspundea nevoii majorității populației, prin relaxarea practicilor religioase, stabilitate economică și îmbunătățirea sistemului de sănătate. Pe plan extern, neo-otomanismul accentua legăturile lingvistice, culturale și religioase cu noile state independente din Asia Centrală și Caucaz, dar și cu fostele dominioane arabe.

Aflat în opoziție cu ideologia kemalistă, neo-otomanismul face apel la trecutul imperialist al Turciei, scopul său fiind creşterea importanţei şi influenţei Turciei atât în Orientul Mijlociu, precum şi în Europa, şi transformarea acesteia într-un actor global.

Neo-otomanismul contestă, în principiu, trei elemente specifice viziunilor kemaliste: identitatea unitară, secularismul (dominarea religiei de către stat) și ambivalența față de Occident (dorința de integrare și acceptare în familia occidentală versus temeri față de intervenții din partea puterilor occidentale în afacerile interne ale statului).

De la “zero probleme cu vecinii” la multiple probleme în relațiile externe

Politica externă turcă sub guvernarea AKP a fost asociată numelui lui Ahmet Davutoğlu, academician, diplomat, ministru de externe (2009-2014) și prim-ministru (2014-2016).

Implementarea doctrinei promovată de Davutoğlu și expusă în cartea sa “Profunzime strategică” a contribuit la transformarea politicii externe a Turciei și la creșterea importanței rolului diplomatic al acesteia, în special în Orientul Mijlociu, alimentând asocierea cu neo-otomanismul.

Într-un interviu din 2009, însă, fostul premier Ahmed Davutoglu respingea conotaţiile şi asocierea acestui termen cu doctrina sa de politică externă afirmând: „Republica Turcia este un stat modern, cu un statut de egalitate faţă de toate ţările din regiune. Putem dezvolta relaţii diplomatice pe bază de egalitate cu orice ţară, mai mică sau mai mare, care anterior făcea parte din Imperiul Otoman. Aceasta este o necesitate a diplomaţiei moderne”.

Prin urmare, politica externă a Turciei s-a aliniat principiului „zero probleme cu vecinii” şi strategiei de maximă cooperare şi integrare regională gândite de fostul premier Ahmed Davoutoglu, care considera Turcia ca fiind epicentrul Balcanilor, Orientului Mijlociu şi Caucazului.[7]

In viziunea lui Davutoğlu, Turcia este un stat din Orientul Mijlociu, Balcani, Caucaz, Asia Centrală, din zona caspică, mediteraneeană, din cea a Golfului și a Mării Negre, putând exercita simultan influență în toate aceste regiuni și, ca urmare, căpăta un rol strategic la nivel mondial. Turcia nu este doar o punte între Islam și Occident, un instrument de promovare a intereselor strategice ale altor state.

Potrivit fostului premier turc, pentru a atinge marile obiective strategice propuse, Turcia trebuie să-și rezolve disensiunile interne (problema kudă, ecuația Islam-secularism) și disputele externe. Davutoğlu condidera că țara sa nu poate deveni lider regional și nu poate juca un rol strategic la nivel mondial dacă nu restabilește relații cordiale cu vecinii. Pe acest fond, Turcia a făcut eforturi pentru detensionarea relaţiilor sale cu o serie de state (ex: Armenia) și îmbunătățirea dialogului și creșterea cooperării cu altele (ex: Grecia, Georgia, Rusia).

Dezvoltarea de relații strânse cu toate puterile emergente (China, India, Rusia și Brazilia) constituia un punct cheie, Turcia urmând a juca un rol primordial în dialogul dintre civilizații și religii, folosindu-și expertiza istorică și culturală.[8]

În viziunea fostului premier Ahmet Davoutoglu, Turcia trebuie întâi să îndeplinească toate condițiile de aderare la UE și să devină un stat UE influent până în anul 2023. Apoi, trebuie să acționeze pentru integrarea sa regională, sub forma cooperării securitare și economice. De asemenea, trebuie să căute să joace un rol influent în soluționarea conflictelor regionale și, totodată, să participe ferm în toate problemele globale, jucând un rol determinant în cadrul organizațiilor internaționale. Turcia trebuie să devină una din primele 10 economii ale lumii și să facă progrese în toate direcțiile și toate domeniile, în toate problemele ce țin de stabilitatea mondială.

Analizând per ansamblu, Turcia s-a străduit să demonstreze că dispune de instrumente economice, diplomatice, culturale şi militare necesare transformării sale într-un important actor regional și global.

Strategia sa energetică, axată pe avantajele poziționării sale geostrategice, a relevat o Turcie care își propune să acționeze pe viitor pentru diversificarea surselor și rutelor de alimentare cu energie, în scopul asigurării propriei securități energetice, precum și a securității energetice regionale și, nu în ultimul rând, europene.

Negocierile de accedere la UE ca membru cu drepturi depline a determinat Ankara să dezvolte o politică externă europenizată față de zona vecinătății sale, inclusiv față de regiunea Asiei Centrale.[9]

Folosind pan-turcismul drept nou instrument diplomatic, Turcia a virat de la conceptul  “zero probleme cu vecinii” la “profunzime strategică” în politica externă, cu scopul curent de a “(…) construi în viitor din Balcani, Caucaz și Orientul Mijlociu, alături de Turcia, centrul politicii mondiale”.[10]

Însă, declanşarea războiului civil din Siria, înrăutăţirea relaţiilor cu Israelul și cu Egiptul după înlăturarea de la putere a lui Mohamed Morsi, înghețul relațiilor bilaterale cu Rusia pe fondul incidentului legat de doborârea avionului militar rusesc de către forțele turce, problema migrației ilegale spre Europa cu tranzit prin Turcia, controversele iscate în jurul organizației teroriste Stat Islamic, sprijinul acordat de Statele Unite combatanților kurzi din Siria și, în general, evenimentele din Orientul Mijlociu în care Turcia nu a reuşit să joace rolul pe care şi l-ar fi dorit sau pe care marile puteri l-ar fi dorit, au determinat un tranzit în politica externă turcă de la „zero probleme cu vecinii” la multiple probleme în relațiile sale externe, adesea rostite tranșant și răspicat de președintele Erdogan.

Lungul drum al Turciei spre UE

Pe măsură ce atenția Turciei s-a îndreptat spre problemele din vecinătatea sa apropiată, dosarul său cel mai complex de politică externă rămâne aderarea la UE, pentru care Turcia trebuie să îndeplinească nu mai puțin de 72 de criterii.

Deşi în relațiile cu Uniunea Europeană, Davutoglu declara că statutul de membru deplin al UE  este un obiectiv strategic al Turciei, nu de puține ori, atât el, dar şi actualul președinte Recep Tayyp Erdogan, au declarat, în special când negocierile ajungeau în impas, că Turcia îşi poate reconsidera această opțiune.

“Relațiile Turciei cu Uniunea Europeană sunt foarte importante, dar nu reprezintă unica opțiune pentru Ankara”, a declarat și Omer Celik, recent desemnat ministru pentru afaceri europene al Turciei.

Negocierile de aderare a Turciei la UE, începute în anul 2005, au cunoscut o serie de obstacole, fiind luate în considerare serios abia la sfârșitul anului 2015, după ce fluxul migrator din Orientul Mijlociu a luat cu asalt Europa. Atunci Uniunea Europeană a văzut în Turcia cheia pentru stoparea valului de migranți ilegali spre Europa Centrală şi Occidentală.

În context, UE și Turcia au încheiat la 18 martie 2016 un acord privind imigranţii clandestini care vor sosi în Grecia din Turcia. Potrivit acordului, negociat, în principal, între Berlin şi Ankara, Turcia s-a angajat să stăvilească fluxul migrator, iar UE a promis în schimb un ajutor financiar de 6 miliarde de euro[11], liberalizarea regimului de vize pentru cetățenii turci și deblocarea procesului de aderare a Turciei la UE, precum și preluarea direct din Turcia a unui număr de migranți sirieni echivalent cu cel al migranților returnați din Grecia către teritoriul turc. Practic, începând cu data de 20 martie 2016, UE va accepta un refugiat sirian din Turcia în schimbul fiecărui imigrant returnat de UE în Turcia, iar refugiaţii sirieni primiţi de Uniunea Europeană urmează să fie apoi repartizaţi între statele membre UE.

Concomitent, Turcia a solicitat reluarea negocierilor de aderarea la UE și accelerarea procedurilor de liberalizare a vizelor pentru cetățenii săi în zona Schengen, restricțiile urmând să fie ridicate până la data de 30 iunie 2016.

Pe parcursul lunilor aprilie-mai 2016, însă, neînțelegerile și schimburile de replici între Ankara și Bruxelles pe diverse teme, inclusiv pe cea a acordului semnat s-au înmulțit, fiind pusă sub semnul întrebării însăși implementarea acestuia.

Astfel, urmare raportului Parlamentului European din 14 aprilie 2016, care critică modul în care drepturile omului şi libertatea presei au fost respectate în Turcia în anul 2015, șeful statului turc a afirmat că  „Uniunea Europeană are mai mare nevoie de Turcia decât are Turcia de Uniunea Europeană”.[12]

În timp ce unii responsabili europeni își exprimă deschis scepticismul față de o eventuală aderare a Turciei la UE, chiar și într-un orizont de timp mai îndepărtat, Ankara respinge categoric modificarea legislației sale antiteroriste, una dintre condițiile puse de UE pentru eliminarea vizelor de scurt sejur.

În plus, șeful statului turc a afirmat că fondurile promise de UE în cadrul acordului nu au fost deblocate, iar dacă până la 30 iunie 2016 nu se înregistrează progrese în demersul liberalizării vizelor pentru cetățenii turci, parlamentul de la Ankara nu va vota nici o lege care să permită implementarea acordului privind migrația.

În contextul creat, și noul prim-ministru turc Binali Yildirim [13] consideră că Uniunea Europeană trebuie să pună capăt „confuziei” cu privire la politicile sale legate de problema migraţie şi aderarea Turciei la UE și nu trebuie să aplice “standarde duble” față de țara sa. [14]

Adoptarea de către deputaţii germani a unei rezoluţii de recunoaştere a genocidului contra armenilor comis de Imperiul Otoman în 1915 a inflamat autoritățile de la Ankara, care consideră că documentul adoptat de Germania este „nul și neavenit” și reprezintă „o eroare istorică”. În context, preşedintele turc i-a acuzat pe cei 11 deputaţi germani de origine turcă din Bundestag care au votat textul ce califică drept genocid masacrul armenilor din 1915 că sunt “braţele prelungite ale teroriştilor”, cu aluzie la rebelii kurzi.

Pentru moment, doar apartenenţa Turciei la NATO rămâne, aparent, legătura acesteia cu lumea democratică occidentală.

În opinia istoricului Ionuț Cojocaru, vedem o Turcie slăbită de provocări geopolitice, de conflictele politice interne și de problemele economice, a cărei situație va putea genera disensiuni inclusiv în zona balcanică și în Europa de Est și care, în pofida negocierilor cu Uniunea Europeană, pare să aleagă mai degrabă drumul spre Orientul Mijlociu.[15]

Noul Califat Islamic

Realizând că a ajuns într-un punct mort, dând dovadă de pragmatism în scopul minimizării pierderilor din turism și export către Rusia, Erdogan reia dialogul cu Moscova trimițând o scrisoare cu scuze președintelui Putin la începutul lunii iunie 2016, ambele state angajându-se în comun în lupta împotriva terorismului internațional cu țintă fixată Daesh.

Demersul Turciei a venit și pe fondul dezideratului acesteia de a contracara acțiunile kurzilor sirieni care mizau pe sprijin rusesc pentru recunoașterea declarării autonomiei regiunii Rojava. Concentrându-se pe blocarea acestor acțiuni, Ankara a mers până la a-i pune Rusiei la dispoziție baza militară de la Incirlik sau a-și flexibiliza poziția față de Bashar Al-Assad și a accepta dialoguri informale, mediate de Rusia, cu Damascul.

Lovitura de stat eșuată din Turcia (15 iulie 2016) a reprezintă un nou moment-cheie în definirea drumului pe care îl va alege Ankara. Acțiune controversată, presărată cu suspiciuni și acuzații de implicare externă, alimentate de scenarii conspiraționiste, sau cu teorii care i-au pus la îndoială autenticitatea, tentativa de înlăturare a lui Erdogan s-a întors împotriva oponenților acestuia.

Reîntorcerea victorioasă a președintele Erdogan a condus la acuzarea adepților mișcării Fethullah Gülen de implicare în tentativa de răsturnare a sa, măsuri represive de arestare și demiteri în administrație, armată, justiție și educație, instituirea stării de urgență, suspendarea Convenției Drepturilor Omului, și de aici tensionarea relațiilor cu UE.

Suspiciunile legate de folosirea bazei de la Incirlik, atât în tentativa de lovitură de stat, dar și în incidentul de la 24 noiembre 2015, soldat cu doborârea unui avion militar rusesc și declanșarea crizei diplomatice ruso-turce, au alimentat încă o dată disensiunile dintre Ankara și Washington, Erdogan cerând extrădarea principalului său adversar politic – clericul musulman Fethullah Gülen – un fost aliat, lider al Mişcării Gülen (Hizmet), stabilit în statul american Pennsylvania.

Lovitura de stat eșuată din Turcia, însă, a căpătat în rândul clericilor islamici și adepților lui Erdogan o nouă dimensiune – una eshatologică. Făcând apel la profețiile din hadith-uri, aceștia deja întrevăd instaurarea noului Imperiu Otoman, adevăratul Califat Islamic, până în anul 2023, Erdogan fiind deja considerat Califul tuturor musulmanilor și chiar Mahdi, cel care va reînnoi religia Islamică și se va alătura Profetului Isa (Isus) în lupta împotriva Ad-Dajjal (Antichristul). De aici, o nouă epocă se poate deschide Turciei, o epocă marcată de expansionism islamic și atingerea unui nou scop – împlinirea unor profeții dogmatice.

Concluzii

Proclamată stat suveran, succesor al Imperiului Otoman, prin Tratatul de la Lausanne (24 iulie 1923) și înființată la 29 octombrie 1923 ca republică constituțională, laică, democratică, Turcia s-a rupt definitiv și irevocabil de trecutul său imperialist otoman, adoptând ideologia kemalistă, care încuraja alinierea sa la țările occidentale civilizate și dezvoltate.

Începând cu anul 2002, ascensiunea nou-formatului Partid al Justiţiei şi Dezvoltării AKP pe scena politică turcă aduce în prim plan ideologia exprimată de Ahmet Davutoğlu, ministru de externe (2009-2014) și prim-ministru (2014-2016), asociată adesea, în pofida argumentelor emitentului, neo-otomanismului.

Prin urmare, politica externă a Turciei s-a aliniat principiului „zero probleme cu vecinii” şi strategiei de maximă cooperare şi integrare regională, gândite de fostul premier Ahmed Davoutoglu, care considera Turcia ca fiind epicentrul Balcanilor, Orientului Mijlociu şi Caucazului.

Contextul geopolitic creat de recentele evoluțiile din Orientul Mijlociu nu pare, însă, a fi favorabil atingerii obiectivelor de politică externă propuse de fostul premier Ahmed Davoutoglu pe termen scurt și mediu, rezultatul fiind tranzitul de la „zero probleme cu vecinii” la multiple probleme ale Turciei în relațiile sale externe, adesea rostite tranșant și răspicat de președintele Erdogan.

Cel mai complex dosar de politică externă a Turciei rămâne, fără îndoială, aderarea acesteia la UE. Negocierile de aderare, începute în anul 2005, au cunoscut o serie de obstacole, fiind luate în considerare serios abia la sfârșitul anului 2015, după ce fluxul migrator din Orientul Mijlociu a luat cu asalt Europa.

În context, UE și Turcia au încheiat la 18 martie 2016 un acord prin care Turcia s-a angajat să stăvilească fluxul migrator, iar UE a promis un ajutor financiar, liberalizarea regimului de vize pentru cetățenii turci și deblocarea procesului de aderare a Turciei la UE, precum și preluarea direct din Turcia a unui număr de migranți sirieni echivalent cu cel al migranților returnați din Grecia către teritoriul turc.

Însă, neînțelegerile și schimburile de replici între Ankara și Bruxelles pe tema acordului semnat, care au pus sub semnul întrebării însăși implementarea acestuia, dar și parcursul european al Turciei, precum și acțiunile sale în noul context geopolitic creat, par să indice faptul că Turcia a preferat mai degrabă drumul spre Orientul Mijlociu.

Reluarea legăturilor cu Moscova și lovitura de stat eșuată din Turcia (15 iulie 2016) reprezintă evenimente importante în definirea drumului pe care îl va alege Ankara.

Pe lângă măsurile represive interne și tensionarea relațiilor cu UE și SUA, tentativa eșuată de lovitură de stat are, însă, implicații eshatologice în rândul clericilor islamici și adepților lui Erdogan.

Făcând apel la profețiile din hadith-uri, aceștia deja întrevăd instaurarea noului Imperiu Otoman, adevăratul Califat Islamic, până în anul 2023, Erdogan fiind deja considerat Califul tuturor musulmanilor și chiar Mahdi, cel care va reînnoi religia Islamică și se va alătura Profetului Isa (Isus) în lupta împotriva Ad-Dajjal (Antichristul). De aici, o nouă epocă se poate deschide Turciei, o epocă marcată de expansionism islamic și atingerea unui nou scop – împlinirea unor profeții dogmatice.

___________

 

Bibliografie

  1. L. Nedianu, Turcia – punte de legătură între Asia Centrală și Occident pe Noul Drum al Mătăsii, Școala Internațională de vară GeoPolitica, Ed. V, 2014.
  2. Thomas Weeler, “Turkey’s Role and Interest in Central Asia,” Saferworld Briefing, October 2013, http://www.saferworld.org.uk/downloads/pubdocs/turkeys-role-and-interests-in-central-asia.pdf.
  3. Antonia Colibaşanu, Andrei Rădulescu, Silvia Steininger, Andrei Ţărnea, “Influences and Opportunities on the New Silk Road: from the Caspian via the Black Sea to the Adriatic”, 2013, http://www.bucharestforum.ro
  4. European Parliament resolution of 14 April 2016 on the 2015 report on Turkey (2015/2898(RSP))
  5. http://www.ir-report.ro/index.php/perspective/317-kemalism-vs-neo-otomanism-sau-de-ce-alegerile-prezidentiale-din-2014-l-au-scos-pe-erdogan-castigator
  6. 6.http://www.ingepo.ro/materiale/773/editorial-la-pulsul-geostrategic-182-turcia-intre-kemalism-si-neo-otomanism
  7. http://carnegieendowment.org/2008/10/07/turkey-s-middle-east-policies-between-neo-ottomanism-and-kemalism
  8. http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2013/03/turkey-davutologu-ottoman-new-order-mideast.html
  9. http://www.agerpres.ro/externe/2016/05/22/viitorul-premier-turc-binali-yildirim-considera-o-prioritate-instituirea-regimului-prezidential-cerut-de-erdogan-16-23-52
  10. http://www.rfi.ro/politica-86753-ionut-cojocaru-istoric-turcia-merge-spre-orientul-mijlociu

 

[1] Tratatul de la Lausanne, tratat de pace semnat la Lausanne (Elveția), la 24 iulie 1923, a stabilit apartenența întregii Anatolii și a Traciei Răsăritene la Turcia, anulând prevederile Tratatului de la Sèvres, semnat în 1920 de guvernul otoman din Istanbul. Noul tratat a pus capăt confruntărilor armate dintre trupele Aliaților din primul război mondial și forțele naționaliste revoluționare turce, aflate sub comanda lui Mustafa Kemal Atatürk și sub controlul Marii Adunări Naționale a Turciei cu sediul la Ankara. Tratatul de la Lausanne a asigurat recunoașterea internațională a suveranității noului stat „Republica Turcia”, proclamată stat succesor al Imperiului Otoman.

[2]http://www.ir-report.ro/index.php/perspective/317-kemalism-vs-neo-otomanism-sau-de-ce-alegerile-prezidentiale-din-2014-l-au-scos-pe-erdogan-castigator

[3]http://www.ingepo.ro/materiale/773/editorial-la-pulsul-geostrategic-182-turcia-intre-kemalism-si-neo-otomanism

[4] Printre inițiativele islamist-moderate ale AKP se numără interzicerea comercializării băuturilor alcoolice într-o zonă a Ankarei cu multe baruri şi restaurante (2005) și votarea legii care abolea interzicerea purtării vălului de către femei în cadrul instituţiilor de învăţământ superior (2007).

[5]http://carnegieendowment.org/2008/10/07/turkey-s-middle-east-policies-between-neo-ottomanism-and-kemalism

[6]http://www.al-monitor.com/pulse/originals/2013/03/turkey-davutologu-ottoman-new-order-mideast.html

[7] L. Nedianu, Turcia – punte de legătură între Asia Centrală și Occident pe Noul Drum al Mătăsii, Școala Internațională de vară GeoPolitica, Ed. V, 2014.

[8] L. Nedianu, Turcia – punte de legătură între Asia Centrală și Occident pe Noul Drum al Mătăsii, Școala Internațională de vară GeoPolitica, Ed. V, 2014.

[9] Thomas Weeler, “Turkey’s Role and Interest in Central Asia,” Saferworld Briefing, October 2013, http://www.saferworld.org.uk/downloads/pubdocs/turkeys-role-and-interests-in-central-asia.pdf.

[10] Antonia Colibaşanu, Andrei Rădulescu, Silvia Steininger, Andrei Ţărnea, “Influences and Opportunities on the New Silk Road: from the Caspian via the Black Sea to the Adriatic”, 2013, http://www.bucharestforum.ro

[11] Ajutorul financiar acordat Turciei de către Uniunea Europeană este destinat celor aproape trei milioane de imigranţi din taberele construite de turci în ţară. În primă fază, UE va acorda trei miliarde de euro, solicitate de Turcia în 2015, urmând a mai acorda încă trei milioane de euro până în 2018, Turcia urmând a prezenta o listă de proiecte care necesită asistenţa UE.

[12] European Parliament resolution of 14 April 2016 on the 2015 report on Turkey (2015/2898(RSP))

[13] Binali Yildirim a devenit succesorul premierului Ahmet Davutoglu pe fondul dezacordurilor politice avute de ultimul cu președintele Erdogan. Binali Yildirim împărtăşeşete în materie de politică externă aceleaşi convingeri ca şi președintele Erdogan, susţinând integrarea Turciei în UE, potrivit acordului asupra imigranţilor convenit cu Bruxelles.

[14] http://www.agerpres.ro/externe/2016/05/22/viitorul-premier-turc-binali-yildirim-considera-o-prioritate-instituirea-regimului-prezidential-cerut-de-erdogan-16-23-52

[15] http://www.rfi.ro/politica-86753-ionut-cojocaru-istoric-turcia-merge-spre-orientul-mijlociu

Analiză publicată in revista „Geopolitica Magazine”

Comenzile și abonamentele se pot face aici

[paypal_donation_button]

Despre Laurențiu Nedianu 446 Articles

Editor stiri si analize geopolitice Intell News Romania

Be the first to comment

Leave a Reply