Critică: Tridentul metaforic în proza lui Viorel Prodan

Volumul de proză a lui Viorel Prodan poartă titlul Așteptând ploaia (Casa de Editură DOKIA, 2017) și compune itinerariul compozițional a trei nuvele, o nuvelă omonimă cât și altele două: Amintire și Focul. Este volumul de debut al scriitorului Viorel Prodan și care ne fixează pe o dimensiune unde există un rol al omului într-o viață al „haosului ordonat” sau al „haosului creat”- dacă ar fi să ființăm în lumea lui Voltaire și unde este dezbătută problema omului. Ori omul își proiectează viață (sau o suprimă) grație liberului său arbitru. Autorul ne dezvăluie o atmosferă provocatoare izvorâtă direct din resorturile memoriei sale, în care scenele se succedează și ne fascinează prin enigmele care trebuie să fie înțelese.

Viorel Prodan Radu Crezu Elena ProdanMesajul decriptat din proza lui Viorel Prodan reprezintă ecoul unei lumi care proiectează solidaritatea, fraternitatea, altruismul, filantropia umană și care se scufundă într-un realism absurd prin care zbuciumul metafizic năruiește lanțul de neliniști și așteptările înfrigurate. Aici lumea se schimbă rapid. Existăm într-un scenariu exigent.

În proza sa, autorul ne arată că natura umană imuabilă se configurează în armonia universală. El ne introduce în cifrul compozițional al existenței, prin care mișcarea circulară ne drijează comunicarea și în care durerea presupune milă și dragoste. Este o metafizică a omului rătăcit în propriul imaginar, acolo unde „focul” și „ploaia” se revoltă sentimental: „Ştiam că va ploua, ştiam că vom tremura uzi până la piele, încercând zadarnic să ne uscăm în cortul cu pânza putrezită la poale, acolo unde era şanţul şi mai ştiam că nu are nici un rost să ne zgâim la carul ce se îndepărta tăcut, scâncind în răstimpuri din cauza osiilor neunse, pentru că venea ploaia, tăcută, cu paşii ei de apă şi mă gândeam – cum adesea se întâmplă, bărbat fiind – că dacă ploaia ar fi o fată, ar apărea acum îngândurată, cum se întâmplă toamna şi nouă bărbaţilor ne place să ne imaginăm astfel ploaia, ca pe o fată îngândurată şi slăbuţă, păşind fantomatic spre cine ştie ce margine a lumii şi plângând, în timpul acesta, fără zgomot” (pp.17-18)

Antropologia vizuală a subliminalului este contextualizată într-un mod inedit dacă este să vedem frumosul și urâtul/ abjectul și sublimul sau binele și răul ca două interfețe interconectate ce variază contextual, așa precum  ne sugera altădată magnificul scriitor Umberto Eco. Abjectul din nuvela „Așteptând ploaia” ne este indus prin intermediul sentimentului de milă și ne sunt revelate personaje care pot fi sau chiar sunt frumoase. Prin urmare, abjectul este transformat în sublim și îi sunt aplicate culori stridente (și probabil chiar formele absurdului): „Îl bătea vântul fiindcă era mic şi slab şi el se plângea(…) că l-a părăsit iubita, o momâie ca şi el, spunea, singura fiinţă de care se îndrăgostise vreodată”(p.12.).

Contradicțiile din scriere ne plasează într-un romatism sentimental, plin imaginație și de naturalețe, dar, și într-un remarcabil realism empiric: „Era una mică, plină de pistrui şi avea prostul obicei să țină prin buzunare, (căci umbla în pantaloni scurţi) ghemotoace de hârtie pe care Ie mesteca întruna, susținând că le mestecă în loc de gumă” (p.12.) și „Aici glasul îi tremură, de-abia perceptibil, căpătând o nuanţă joasă, răguşită”(p.13).

Finalul nuvelei „Așteptând ploaia” este unul care destramă geometric materialul cunoașterii și însăși povestea- „ceva nu era în regulă” –închipuirile simple sunt coroborate cu cele complexe din gândirea noastră:„Și de-abia acum mi-aduc aminte cum i se prăbuşi scheletul, os cu os, prin iarbă, iar eu mă uitam aiurit la craniul ce din greşeală îl sfărmasem cu piciorul. Țin minte că am părăsit grădina cu inima strânsă. Ceva nu era în regulă cu toată povestea asta. Soarele tocmai asfinţea”(p.15.).

Nuvela se sfârșește cu o interogație finală și prin care ni se sugerează îndoiala și că în fapt a fost un accident predestinat, incapabil de-a fi evitat: „Ce puteam face ?”(p.15).

În cea de-a doua nuvelă – întitulată „Amintire”- autorul ne introduce într-o atmosferă a pastelului epic – în care sub îndemnul puterii muncii al unor personaje simple există o conectare la libertatea umană și în care virtutea umană se intersectează cu mila și în același timp există un idealul al binelului comun. Imaginile se succed în scriere și cititorul este ispitit prin intermediul ecoului timpului și al unui evenimentului nefast, adică prin decesul și procesiunea de înmormântare al unei ființe umane. Deducem că fenomenul ploii conchide cu lacrimile din sufletele oamenilor și timpul își pune amprenta/ transcende/ asupra condiției spirituale umane, în narațiune. Pe de o parte avem descrierea unor personaje centrale în care spiritul filantropic și altruist pledează pentru o fraternitate generală, și acestea sunt predispuse să acorde sprijin altor ființe umane, să fie mâhnite de nenorocirile altora, și, în același timp, suntem martorii în care simbolul morții dispune de o proprie memorie cu ale sale efecte care urmează să fie eliberate. Acțiunea „momentului funerar” are loc cu apariția bătrânei tăcute care poartă o „rochie..ca un monument funerar înrădăcintat acolo pentru vecie”: „Printre crucile de lemn ale cimitirului, răvăşite în fel şi chip, unele cu braţele rupte, altele purtând coroane jalnice de flori veştejite din trecuta vară, aştepta o bătrână cu rochia suflecată la poale, înfiptă în pământ ca un monument funerar înrădăcinat acolo pentru vecie. Ne-a văzut, însă nu s-a mişcat din loc, aşteptând apropierea noastră, fără să scoată un cuvânt”(p.33.).

Mai târziu autorul ne provoacă să receptăm un imaginar impresionant al „itinerariului morții” și al sicriului care s-ar sparge în două pe fluviu:„Și nimeni n-a observat când mortul, tot îngreunându-se, a lunecat de pe piatră, a făcut o tumbă şi apoi s-a afundat într-o rână în vârtejul murdar…”(p.51.).

Însăși moartea este reprezentată de norii obscuri care se sparg conștientizând ploaia ce expiră o „viață”, un „suflet” și inspiră noi anotimpuri. Pentru că inundațiile și șiroiul de lacrimi stabilesc raporturi complexe în psihologia autorului, ca și a oamenilor. Asemuind lacrimile cu ploile necuvântătoare și plecatul sicriului și a mortului pe „cărarea râului”(aidoma vickingilor)- navigând într-o dimensiune temporală și atemporală- cu o schimbare a ecourilor timpului și a stării umane. –„Acolo îl va găsi cineva şi va zice: „uite, cu ploile astea mari s-a mai înecat unul şi zace acum departe de casa lui şi cei apropiaţi nu ştiu nimic de eI”, îl va găsi cineva, aşa cum l-a găsit cel cu carul la marginea câmpului şi nu va spune nimic, ci numai îl va privi şi apoi îl va căuta Acolo îl va găsi cineva şi va zice: „uite, cu ploile astea mari s-a mai înecat unul şi zace acum departe de casa lui şi cei apropiaţi nu ştiu nimic de ei”, îl va găsi cineva, aşa cum l-a găsit cel cu carul la marginea câmpului şi nu va spune nimic, ci numai îl va privi şi apoi îl va căuta prin buzunare mirat să nu găsească nimic, căci nimeni nu a trimis niciodată vreun mort în lăcaşul de veci cu actele la el. Iar cel ce-l va găsi îl va privi din nou, de astă dată şi mai speriat şi în primul moment nu va şti ce să facă. Sau poate nu-l va mai găsi nimeni niciodată şi trupul lui pierdut se va risipi sub nămoluri, încet măcinat de vietăţile pământului, iar cei ce l-au pierdut vor înfige în cimitir, lângă groapa devenită inutilă, un buştean din bogăţia ce le-a podidit aşezarea, pentru a-şi aminti de o vreme ploioasă şi vor spune acelui cot de vale „Cotul mortului”, iar cel străin de locuri nu se va mira, căci cotul mortului e peste mal de cimitir şi va zice că de acolo vine numele locului şi cel mort va pierde şi cu acest prilej o parte din pomenirea ce i se cuvenea…Și gândul mă purta din nou la sicriul ce plutea acum despărţit ca o nucă ce şi-a pierdut miezul şi-mi ziceam că de acum, devreme ce nu mai e cel ce trebuia îngropat şi ei atât de lipsiţi, vor folosi scândurile şi cine ştie în ce gard se vor usca şi vor crăpa de căldură ori vor putrezi aşa cum le-a fost menirea şi vor deveni ţărână în vrun cotlon ascuns al unei curţi, dosit de vederea celorlalţi săteni, pentru a nu da prilej de reaprindere a ocării şi ruşinii de a pierde un mort”(pp.51-52).

Viața reprezintă o concepție simplă în care cumulul de idei simple și complexe compun principii proiectate în acțiuni ce ulterior formează destinul. Exact așa se explică finalul acestei nuvele.

Viorel ProdanÎn nuvela „Focul” autorul ne dezvălui obsesia pentru un oraș ascuns aidoma „comorilor” neelucidate și căutate de-a lungul timpului. Oare este orașul o iluzie raționalizată a personajelor din nuvelă care încearcă- prin însăși nedumerirea lor-  să elucideze existența „orașului ascuns”și de ce rămâne eclipsat de falnica pădure.

Autorul, de la bun început, în această nuvelă, ne așează în lumina unui nou anotimp. Aici, bunăoară, se năruie ecoul și memoria ploii și domină aerul sufocant al unei veri neliniștite: „Trecuse șase august, ziua Schimbării la Față, veniră zilele pline de arșiță ale sfârșitului de vară, cu văzduhul țiuind și cu moleșeala zăcând în pietre și buruieni, topindu-le în aerul nesfârșit, verdele dobândi o nuanță crom, obosită, apropiindu-se de culoarea pământului”(p.55).

Cifra șapte este una emblematică și adeseori este considerată ca fiind magică. Omul devine parte a afișului „scorojit de arșiță” și pe care pe care „soarele îi arde ceafa”. Într-un astfel mod autorul prefigurează punctul culminant al scrierii sale și strecoară cititorului o stare de suspans, de așteptare și de incertitudine: „Pe câmpia arsă, dincoace de pădure, unde lucrau cei șapte, în apropierea cortului spălăcit, stâlpul arăta jalnic, cu cele câteva afișe înmuiate de ploaie și scorojite de arșiță, atârnând zdrențuite. Un colț al afișului mare se răsucise complet ca un sul de pergament și în acest fel cântărețul care-i privise cândva, la începutul venirii lor acolo, serios și oarecum cu încredere le întorsese acum spatele plictisit. Soarele îi ardea ceafa”(p.55.).

Imaginea în care ne plasează autorul este una magnifică- „Soarele apunea, incendiind pădurea” –încât incendierea „orașului ascuns” se produce dintr-un simplu joc „cu focul” care-l rotește mai departe: „… cum se vede orașul de departe….p.62

Iluzia furnizată a existenței unui oraș misterios și imaginar(„spațiul interzis – Fansy town” –precum îl descrie autorul, p.64.) se destramă de îndată ce ia foc pădurea care-l ascunde, iar rezidurile/ artificiile convenționale din psihologia eroilor din proză se descompun și în acest fel este relevată o realitate crudă. Inducția inevitabilului „incendiu” derivă din următorul enunț: „Soarele ardea nemilos de mai bine de o lună și nici un strop nu mai căzuse de la ultima ploaie care inundase atunci satul”(p.63.).

Pădurea ce ascunde „iluzia orașului” ia foc într-un mod banal și totuși firesc, dintr-un simplu joccu chibriturile, adică cu focul, realizat de un copil: „Mai târziu, văzuseră un copil furişat din pădure, dând foc vopselei revărsate, dar nu erau siguri de asta, era vedenia unuia şi acum conveniseră cu toţii asupra acestei probabilităţi. Vopseaua se revărsase sub formă de flacără şi copilul, în joaca lui nu voise decât să-i dea viaţă. Dar era numai o presupunere. Joaca de copil, ascuns la marginea pădurii, cu trabucul grosolan din hârtie de ziar şi umplut cu mătasea sfărâmicioasă de porumb, hârşiitul chibritului pe marginea cutiei, liniştea înstăpânită încât se auzea flacăra sfârâind, incoloră, înnegrind băţul alb, încovoind capul carbonizat, aninat în structura fragilă a fibrei arse, apoi, apropiată de degetele murdare, îmbibate cu suc de plantă verde şi ţărână, transmiţând căldura dureroasă ca un ac fin, dincolo de pielea bătucită, în ramura de nervi la pândă”(p.68.).

Pădurea ia foc și arde completamente.  Magia incendierii orașului care are loc sub un impresionant postulat – „Arde orașul, am aprins orașul”- similar celuia din romanul „Quo vadis?” de Henryk Sienkiewicz, unde împăratul Nero dă foc Romei: „Cred că acum e rândul meu să văd oraşul mistuit, scântei în aer, plutind ca nişte păpădii, cu sămânţa lor mică atârnată în speranţă, născând la cădere alte vâlvătăi… Copacii înfăşuraţi în flacără şi frunzele grase ard şi cele uscate mai grabnic… Arde orașul, am aprins orașul. Uite catedrala cu pilonii înnegriţi de fum şi-a plecat cupola de plumb şi plumbul curge, topit, părăsind scheletul de fier încovoiat sub arşiţă,iar în vârful strâmb, crucea de aur se topeşte dând flăcării o nuanţă nobilă… În sala teatrului tapiţeria scaunelor arde şi plesneşte împinsă de resorturile de oţel care se destind zbârnâind şi sub tavanul în flăcări e o muzică a corzilor albăstrii de oţel, cade draperia înaltă a cortinei şi flacăra nu se deosebeşte de pluşul cărămiziu, parcă ar fi un franj unduitor, cu marginea înnegrită, cade şi candelabrul mare, se prăbuşeşte peste resorturile trezite din strânsoare, mii de cioburi de cristal scânteie liniind văzduhul cu dungi strălucitoare…(pp.70-71).

  Autorul ne invită într-un magnific dans al focului care este trecut prin spirala vremii și în care putem să-l receptăm imaginar ca unul din principalii culpabili ce a sfâșiat centre și locații civilizaționale. În dansul focului indus putem vedea biblioteca din Alexandria, în care s-au pierdut o parte din zestrea cunoașterii umane, dar și artizanatele fantasticului literar sau al celuia științific. Iluzia se năruia ca urmare a focului Indiscutabil, cromatica narativă este una formată de un cerc concentric alb-negru din care se nasc multiple alte culori.

Adeseori atmosfera spirituală este băntuită de o cosmogonie și feerie sufocantă suplementată de ingredientele teluricului. Ireversibila esență umană ne induce o dilemă existențială kafkiană care este încărcată de o urzeală sorții.

Incontestabil, autorul ne induce o compoziție nodală prin care vraja metaforelor interrelaționate și care formează un gust proaspăt de colaci iar „ploaia” și „focul” se completează reciproc într-o metafora existențială bine elaborată de însuși Viorel Prodan care invocă/ evocă o memorie continuă.

Evidența îl reclamă pe Viorel Prodan ca pe un prozator autentic și inedit cu un stil artistic variat.

 

Notă: Viorel PRODAN s-a născut în satul Pata, județul Cluj, în 26 aprilie 1951, din părinții: Alexandru și Maria. După absolvire, a urmat cursurile postliceale pentru meseria de operator proiecționist cinematografic la Centrala Româniafilm București. A lucrat la diferite cinematografe din Cluj-Napoca. După revoluție se reîntoarce în Cluj-Napoca. Ulterior, ca și orice român, își caută norocul și în străinătate. A muncit în Israel și în Spania, unde emigrează cu toată familia. Cei doi copii, Daniel și Alexandra, locuiesc și lucrează în Spania. Scriitorii favoriți, după cum cu mândrie mărturisește, sunt: Jack London, Faulkner, MaeterlincK, Poe, Kafka, Jhon Dos Pasos, Dino Buzzati, William Stiron (Sofia a ales); scriitorii sud-americani: Mario Vargas Llosa, Garcia Marquez, Ernesto Sábato, (Despre eroi și morminte, Abaddón, exterminatorul) Luis Borges, și mulți alții, lecturile selecte rămânându-i o obsedantă plăcere și o ineluctabilă îndeletnicire, care s-a sincronizat cu propria creație, din păcate de prea mult timp adăstând și fraternizând doar cu sertarele( Din prefața cărții semnate de Radu KRETZUDAVA) .

De Senkevici Octavian SERGENTU

 Referinţă:

https://www.youtube.com/watch?v=wxqKdQzsp3s

https://www.youtube.com/watch?v=tCVnWVFgukk

Be the first to comment

Leave a Reply